Articol preluat de pe juridice.ro

Sumar
În practică, întâlnim destul de des situații în care cererile formulate în procedura insolvenței (i) fie sunt soluționate într-o perioadă îndelungată de timp, (ii) fie sunt anulate pentru neîndeplinirea unor condiții de formă, înainte de a se fixa primul termen de judecată. Una dintre cauzele acestor situații se poate regăsi, dincolo de supraîncărcarea unor complete de judecată, în aplicarea unui formalism excesiv cu privire la derularea etapelor procesuale. După cum am observat, principalul motiv al acestor probleme rezidă, printre altele, în aplicarea procedurii de regularizare chiar și în acele proceduri speciale care sunt incompatibile cu etapa de regularizare a cererilor de chemare în judecată.

Ca urmare, observăm că, în aceste situații, creditorii/debitorii nu mai beneficiază de garanțiile procesuale aferente cauzelor care, prin natura lor, trebuie judecate cu celeritate sau de urgență, fiind încălcate atât principiile fundamentale ale procesului civil, cât și drepturile persoanelor care urmăresc realizarea sau protejarea unui drept prin cererea depusă.

În procedura insolvenței, atât sub imperiul vechii reglementări[1], cât și sub reglementarea actuală[2], etapa de regularizare a contestațiilor formulate de creditori ar trebui (i) fie interpretată și aplicată de instanțe într-un mod adaptat specificului procedurii, (ii) fie chiar lipsită de efecte, atunci când aceasta vine în contradicție clară cu procedura specifică de soluționare a cererii. De lege ferenda, compatibilitatea etapei regularizării cu procedurile speciale de soluționare a cererilor în materia insolvenței poate fi reglementată în mod clar, pentru a crea previzibilitate soluționării cererilor în mod echitabil, în termene optime și previzibile.

1. Rolul etapei de regularizare în cadrul procesual civil comun
Introducerea etapei de regularizare în Codul de procedură civilă a avut la bază ideea de a ușura desfășurarea etapelor procesuale prin înlăturarea formalismului procesual în perioada dintre inițierea acțiunii în justiție și fixarea primului termen de judecată.

În acest fel, este cunoscută intenția legiuitorului de a obține un parcurs de soluționare al cauzelor fără ca procesul să fie impietat de amânări sau dezbateri contradictorii inutile, cauzate de lipsurile de formă ale cererii de chemare în judecată.

Articolul 200 alin. (1)-(3) din Codul de Procedură Civilă, generatorul procedurii de regularizare, are următorul conținut:

Art. 200 – Verificarea cererii şi regularizarea acesteia
”(1) Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197.

(2) Când cererea nu îndeplineşte aceste cerinţe, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancţiune obligaţia de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 202 alin. (3).

(3) Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii.

De menționat faptul că instanța constituțională a respins în mod consecvent excepțiile de neconstituționalitate care ținteau acest articol. Cu toate acestea, observăm că, și în prezent, pe rolul Curții Constituționale încă se mai află cereri care vizează neconstituționalitatea acestor prevederi, fie singulare, fie conexate cu alte prevederi legale.

În cadrul materialului de față, ne rezumăm să arătăm pe scurt scopurile și efectele etapei de regularizare, astfel cum au fost constatate de Curtea Constituțională, începând cu primele decizii emise și până în prezent, pentru a le utiliza în cadrul specific al analizei noastre:
– remedierea unor lipsuri ale acţiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă.
– disciplinarea părţilor dintr-un proces şi, în acest fel, respectarea principiului celerităţii şi a dreptului la un proces echitabil[3].
– fixarea corectă a cadrului procesual, în vederea evitării acordării de noi termene de judecată pentru complinirea lipsurilor permiţând astfel o bună desfăşurare a judecăţii într-un termen optim şi previzibil, în sensul art. 6 din Codul de procedură civilă[4].
– protecţie a pârâtului, căruia i se comunică o cerere de chemare în judecată completă faţă de care va putea formula apărări prin întâmpinare.
– rolul de a degreva instanţele de judecată de cereri incomplete, fiind de natură a pregăti judecata sub toate aspectele sale[5].

Procedura regularizării cererii introductive se întemeiază şi pe soluţia de principiu consacrată de art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit căreia părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea[6].

De asemenea, Curtea Constituțională a reţinut că interpretarea şi aplicarea legii (i.e. în ceea ce privește regularizarea cererii) se efectuează de către instanţele de judecată, singurele competente să aprecieze, în concret, în ce măsură anumite lipsuri ale cererii de chemare în judecată (cum ar fi neindicarea codului numeric personal, sau, după caz, a contului bancar al părţilor, ”în măsura în care acestea sunt cunoscute”, astfel cum precizează în mod expres art. 194 din Codul de procedură civilă) au o suficientă gravitate, în sensul imposibilităţii complinirii acestora din actele depuse la dosar, pentru a justifica anularea cererii în procedura regularizării[7].

2. Principiul celerității și procedura de regularizare
În practică, s-au înmulțit situațiile în care procedura de regularizare se întinde pe o perioadă destul de îndelungată de timp. Acest fapt poate fi pus pe lipsa, de lege lata, a unui termen limită până la care judecătorul ar avea obligația de a verifica dacă cererea este de competența sa și dacă sunt îndeplinite condițiile de formă ale cererii introductive. Simpla mențiune privind obligația verificării ”de îndată” a acestor elemente nu reprezintă un beneficiu pentru părți, ci, după cum s-a constatat, doar o simplă posibilitate a judecătorului de a lua în considerare ”data recomandată”, fixată de programul informatic ECRIS[8].

În aceste condiții, principiul celerității[9], de altfel un scop în sine al procedurii de regularizare, este alterat chiar de desfășurarea acestei etape procesuale. Cu atât mai mult, dacă analizăm procedurile speciale, cărora li se aplică, în cazul în care acestea nu dispun altfel, dreptul procesual comun, vom observa că etapa de regularizare nu își poate atinge scopurile pentru care aceasta a fost instituită, menționate în deciziile instanței consituționale expuse mai sus.

3. Etapa regularizării cererilor de chemare în judecată în contextul aplicării procedurilor speciale de soluționare a cererilor în materia insolvenței
În cadrul legislativ al procedurii de insolvență este reafirmat principiul celerității. Un lucru benefic, cu atât mai mult cu cât lipsa respectării acestui principiu ar afecta iremediabil drepturile creditorilor înscriși la masa credală, care, să dăm numai un exemplu, nu mai beneficiază de acumularea accesoriilor creanței pe care o dețin împotriva debitorului lor încă de la deschiderea procedurii de insolvență.

Potrivit art. 40 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 (corespondent al art. 5 alin. (2) din vechea lege a insolvenței), organele care aplică procedura trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea, în condiţiile legii, a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni.

Considerăm că celeritatea reglementată în procedura insolvenței nu trebuie interpretată în contextul cererilor de drept comun, ci în funcție de caracteristicile procedurii de insolvență și de specificul acțiunilor formulate pe parcursul etapelor acestei proceduri. Altfel, legiuitorul putea face trimitere la principiile fundamentale ale procesului civil din Codul de procedură civilă și nu să reitereze acest principiu în legislația specială.

Dincolo de această celeritate specifică soluționării cererilor în materia insolvenței, instanțele sunt nevoite să aibă în vedere și specificul procedurii insolvenței, atunci când aceasta este completată de dreptul comun.

Astfel, prevederile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 85/ 2014 conțin dispoziții obligatorii pentru aplicarea normelor procesuale civile în materia insolvenței, însă și norme derogatorii de la procedura comună:toate cererile, contestaţiile, acţiunile întemeiate pe dispoziţiile prezentului capitol se judecă potrivit prevederilor Codului de procedură civilă cu privire la judecata în primă instanţă, cu menţiunea că termenul pentru depunerea întâmpinării este de maximum 15 zile de la comunicare, răspunsul la întâmpinare nu este obligatoriu, iar judecătorul-sindic fixează, prin rezoluţie, în termen de maximum 5 zile de la data depunerii întâmpinării, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 30 de zile de la data rezoluţiei. În ceea ce priveşte cererile de deschidere a procedurii de insolvenţă ori în alte cazuri în care legea prevede termene speciale, se va ţine cont de aceste termene speciale. În cazul cererii de deschidere a procedurii insolvenţei nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură civilă privind regularizarea cererii.

Prin urmare, Legea insolvenței prevede că toate cererile, contestaţiile, acţiunile întemeiate pe dispoziţiile capitolului la care acestea se aplică (în fapt, acestea  fiind aplicabile şi insolvenţei grupului de societăţi, falimentului instituţiilor de credit şi falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare în virtutea trimiterii din art. 183, art. 204 şi art. 242) se judecă potrivit prevederilor Codului de procedură civilă cu privire la judecata în primă instanţă, cu modificarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 201 NCPC şi cu menţiunea că dispoziţiile art. 200 NCPC nu sunt aplicabile la soluţionarea cererii de deschidere a procedurii.

Într-o interpretare per a contrario, dispoziţiile privind regularizarea cererilor se mențin aplicabile celorlalte cereri/contestaţii formulate în cursul procedurii, acestea putând fi regularizate dacă nu îndeplinesc cerinţele legii, cu respectarea termenelor speciale prevăzute în prezentul cod pentru soluţionare[10]. Cu alte ocazii, s-a arătat că procedura de regularizare este necesar a fi realizată și în cazul reglementărilor speciale, în măsura în care acestea nu conțin dispoziții contrare[11].

Cu toate acestea, prevederile art. 12 ind. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură civilă au rolul de a îndruma instanțele care, atunci când primesc cererile creditorilor, iau decizia de aplicare a regularizării cererilor.

Potrivit acestor prevederi, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură civilă privind verificarea cererii şi regularizarea acesteia nu se aplică în cazul incidentelor procedurale şi nici în procedurile speciale care nu sunt compatibile cu aceste dispoziţii.

După cum am observat, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei este singura cerere reglementată de Legea insolvenței căreia nu i se aplică procedura de regularizare. Despre celelalte cereri, contestații sau acțiuni ale creditorilor, legiuitorul, fără a indica faptul că dispozițiile art. 200 se aplică și acestor cereri, lasă la aprecierea instanțelor ”judecarea potrivit prevederilor Codului de procedură civilă cu privire la judecata în primă instanţă”.

Odată constat faptul că procedura insolvenței este o procedură specială, se impune activarea prevederilor art. 12 ind. 1 din Legea nr. 76/2012, care obligă instanța instanța să analizeze compatibilitatea regularizării cu principiile și specificul procedurii insolvenței.

Prin urmare, în lipsa unei prevederi exprese cu privire la aplicarea etapei de regularizare la contestațiile depuse de creditori, instanța ar trebui să analizeze ex officio compatibilitatea contestațiilor creditorilor cu procedura specială de soluționare a acestora.

În aceeași măsură în care dispozițiile altor articole din Codul de procedură civilă privitoare la judecata în primă instanță (e.g. art. 238 – estimarea duratei procesului sau art. 199 alin. (2) cu privire la stabilirea în mod aleatoriu a instanței de judecată) nu pot fi aplicate în procedura insolvenței, și prevederile art. 200 pot cădea sub aceeași incompatibilitate în a-și  produce efecte.

În ceea ce privește vechea reglementare a procedurii de insolvență, potrivit art. 5 alin. (2), organele care aplică procedura trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni. În continuare, art. 149 prevede că dispoziţiile legii se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă […].

Această măsură a compatibilității, a fost lăsată, și în trecut, la îndemâna instanțelor de judecată, acestea fiind obligate să asigure celeritatea specifică procedurii de insolvență raportat la drepturile și obligațiile participanților la operațiunile respective.

Menționăm, de asemenea, că problema a făcut obiectul dezbaterilor reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai Înaltei Curți de Casație și Justiție cu președinții secțiilor civile (Craiova, 21 martie 2014), ocazie cu care, se arată, soluția agreată de participanți a fost în sensul că procedurii insolvenței – o procedură specială, derogatorie, caracterizată prin celeritate, nu îi sunt aplicabile dispozițiile de drept comun în materia regularizării cererilor. Cu alte ocazii, s-a ajuns la concluzia căprocedura regularizării în materia insolvenței nu poate fi exclusă de plano, iar aceasta trebuie adaptată exigențelor de celeritate specifice, caracterizate prin termene mai scurte, lipsa caracterului obligatoriu al răspunsului la întâmpinare, fixarea primului termen de judecată[12].

Reluând scopurile pentru care etapa regularizării a fost instituită (e.g. remedierea unor lipsuri ale acţiunii introductive, disciplinarea părţilor dintr-un proces, fixarea corectă a cadrului procesual, protecţia pârâtului, rolul de a degreva instanţele de judecată de cereri incomplete, imposibilitatea complinirii lipsurilor din actele depuse la dosar) putem observa că acestea apar ca inadecvate raportat la obiectul unor contestații sau acțiuni formulate în cadrul procedurii insolvenței (e.g. contestații la rapoartele de activitate, contestații la tabelele de creanță, acțiuni în anularea hotărârii adunării creditorilor, etc.), chiar și fără lua în calcul derogările procedurale de soluționare a acestor cereri (e.g. termene mai scurte, depunerea întâmpinărilor, etc.)

Dacă adăugăm și faptul că principiul soluționării cererilor cu celeritate în materia insolvenței ar trebui să prevaleze în fața dispoziţiilor de drept comun, aplicarea etapei de regularizare s-ar regăsi profund limitată și, în multe dintre cazuri, chiar inaplicabilă în contextul procedurii speciale a insolvenței.

De reținut:
– Procedura insolvenței este o procedură specială, care conține norme derogatorii de la dreptul procesual comun și care conține o celeritate specifică procedurii insolvenței, necesară respectării drepturilor creditorilor și debitorilor.
– Drepturile creditorilor, dar și ale debitorilor, pot fi afectate de întârzierile cauzate de aplicarea procedurii de regularizare a cererilor în procedura insolvenței.
– În situația în care ar rămâne aplicabilă etapa de regularizare, aceasta ar trebui completată și adaptată de către instanțele judecătorești cu prevederile speciale referitoare la procedura de soluționare a cererilor în materia insolvenței.
– În cele mai multe cazuri, etapa regularizării cererilor în cadrul procedurii insolvenței se dovedește imposibil de aplicat din punct de vedere procedural.
– În vechea reglementare a procedurii insolvenței, compatibilitatea etapei de regularizare este considerată a fi contradictorie prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 iar noua lege a insolvenței nu derogă expressis verbis de la aplicarea acestor prevederi.
– În situația în care cererile formulate în materia insolvenței sunt anulate de judecătorul sindic, ca urmare și în temeiul aplicării procedurii de regularizare, creditorii au șanse sporite de a obține reluarea judecății acestor cereri.


[1] Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
[2] Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.
[3] Decizia CCR nr. 479 din 21 noiembrie 2013.
[4] Decizia CCR nr. 66 din 11 februarie 2014.
[5] Decizia CCR nr. 97 din 27 februarie 2014.
[6] Decizia CCR nr. 31 din 21 ianuarie 2014.
[7] Decizia CCR nr. 97 din 27 februarie 2014.
[8] Disponibil aici.
[9] Pentru o analiză detaliată cu privire la aplicarea principiului celerității în procedura insolvenței, a se vedea Andreea-Maria Maxim, Celeritatea şi caracterul special al Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire şi insolvenţă, în Revista Română De Drept Al Afacerilor nr. 12 din data de 31 decembrie 2014.
[10] Nicoleta Țăndăreanu, Codul insolvenei adnotat. Noutăți, examinare comparativă și note explicative, Universul Juridic, București, 2014, p. 94.
[11] Ioan Leș, Procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată și actele de dispoziție ale părților în procesul civil, în Revista Română de Drept Privat, nr. 1 din 31 ianuarie 2014.
[12] Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu președinții secțiilor specializate din cadrul curților de apel și ai tribunalelor specializate Târgu Mureș, 22 mai 2014. Disponibilă aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>