În noiembrie 1932, o nouă revistă săptămânală începe sa fie tipărită în imprimeriile „Adevărul”. Încă din titlu îi era relevată orientarea ideologică şi politică, deloc obişnuită pentru  presa vremii: „Stânga”. Revista este calificată de către I. Hangiu, drept o „revistă de doctrină şi influenţă marxistă”[1]. Hebdomadarul a avut o viaţă foarte scurtă, rezistând în catalogul publicisticii româneşti de la 13 noiembrie 1932 până la 19 martie 1933, fiind tipărite numai 19 numere.

Pe lângă caracterul revistei, ceea ce m-a atras către lectura publicaţiei a fost prezenţa unor colaboratori de seamă, nume sonore precum Mihai D. Ralea, Petru Comarnescu, Petre Pandrea, Traian Herseni, Tudor-Teodorescu Branişte, V.V. Stanciu, I. Felea. În cele din urmă semnalez că interesul pentru studiul „Stângii” mi-a fost indus de semnarea unor articole, sub pseudonimul de P. Boteanu, de către Petre Ţuţea. Faptul că aici sunt prezente ideile „primului” Petre Ţuţea m-a îndemnat la o introspecţie a fenomenului extremist şi a reactualizării ideii conform căreia cazul generaţia anului 1927 este foarte instabilă din punct de vedere cultural şi politic, extrema stângă şi extrema dreaptă, fiind, de fapt, mult mai apropiate decât se crede[2].

Doctor în drept la Cluj şi apoi colaborator la „Chemarea” în perioada 1929 – 1933, Petre Ţuţea se stabilește in București si co-fondează săptămânalul politic “Stânga”[3], articolele şi editorialele lui ascunzându-se sub pseudonimul Petre Boteanu. Nu mă voi referi la parcursul său de la extrema stângă către cea dreaptă ci numai voi concluziona câteva idei pe care articolele semnate sub acest nume le pun în valoare.

Primul articol al lui Ţuţea, care pretinde a reglementa şi orientarea publicaţiei, este intitulat „Regulile jocului democratic”[4].

El subliniază mai întâi criza democraţiei politice româneşti, o „criză democraţiei burgheze”. Cu acest prilej, Ţuţea anunţă cititorii că „mai există o altă democraţie: cea proletară, integral egalitară, fiecare clasă proiectând pe ecranul social fizionomia sa democratică”. Criza are, bineînţeles, pentru un economist de meserie, precum Petre Ţuţea, profunde valenţe economice. Acestea îmbracă haina unei confuzii generale şi speciale, româneşti precum gestiunea deficitară a finanţelor tuturor statelor capitaliste,  îngheţarea circulaţiei bunurilor între acestea ş.a. Lipsa de informaţie precisă a opiniei publice româneşti este motivul care îl îndeamnă  la analiza structurii sociale româneşti. Condamnând, printre rânduri, „trişorii presei de dreapta” el îşi axează critica pe burghezia română, a cărui nonconformism contestă egalitatea politică sau raţională. Burghezia, minoritatea posedantă exploatează muncitorii de toate categoriile şi ţăranii, adică majoritatea.  Dictatura minorităţii este explicată de Petre Ţuţea prin inducţia unei „cristalizări structurale a claselor cu interese ireductibil antagonice”. Următorul subiect asupra căruia îşi îndreaptă grelele acuze este fascismul sau, spune el, corporatismul, „noua doctrină a valahilor medievalizaţi”. Acesta este blamat pe seama faptului că atrage masele prin agresivitate, prin mistica unui stat perfect organizat pe principiul autorităţii sacrosante, ierarhie, tradiţie şi misticism religios văzut ca situat dincolo de posibilitatea aşezării umane a lucrurilor. Critică statul mussolinian, aşa cum o va mai face în câteva articole, ca şi colegii lui de la ziar, şi doctrina corporatistă care impuneau dictatura permanentă, sindicalizarea forţată a societăţii, desfiinţarea sufragiului universal şi înlocuirea cu simpla voinţă a Principelui. Pentru a scoate în evidenţă orientarea doctrinară a  revistei, Ţuţea conchide: „La întrebarea care se pune insistent generaţiei noastre: spre dreapta sau spre stânga? Răspundem categoric: spre stânga[5].



[1] I. Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti. 1790-1990, ed. a II-a, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 453

[2] Marta Petreu în articolul “Generația ‘27 intre Holocaust si Gulag (I)”, din “Revista 22” din 24 februarie 2003 afirma că „Fenomenul cel mai interesant din acest tablou de generație e faptul ca mulți cochetează ori se angajează, succesiv, in ambele extreme. Iar daca o extrema le dezamăgește așteptările, ei nu se repliază pe poziții democrate, ci cad, conform legii pendulului, in extrema cealaltă”.

[3] Alexandru Popescu, Petre Tutea. Between Sacrifice and Suicide, Ashgate, 2004, p. 10

[4]  „Stânga”, nr. 1, 13. noi; Unele articole au fost republicate în Petre Ţuţea, Anarhie şi disciplina forţei, Ed. Elion, 2002

[5] Ibidem., p.2

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>