Evoluţiei sistemului politic şi a relaţiilor României interbelice cu celelalte state îi corespunde, în plan teoretic, o evoluţie a ideilor social-politice şi culturale dezvoltate de către intelectualitatea vremii. În cadrul acesteia, evaluarea ideilor provenite din spaţiul francez şi în general a Franţei ca “democraţie occidentală” poate fi aşezată în centrul analizei pentru a fi trasate mijloacele prin care gânditorii politici români se raportează la lumea ideilor de sorginte franceză.

La fel ca toate celelalte categorii sociale, intelighenţia românească era profund afectată de război şi de situaţia postbelică, fiind în egală măsură expusă radicalizării conștiinței sociale specifice “generaţiei tranşeelor”[1]. În acelaşi timp însă, această formă de radicalizare conferă generaţiei post-1 decembrie 1918 avantajul unei creaţii culturale vaste, mai aproape de credinţele societăţii, premisă pusă pe seama faptului că marile opere politice înfăptuite deja, unirea şi independenţa, nu le mai obligau la o subjugare a scrierilor sale către un scop politic naţional: „după 1918, eliberată de marile idealuri de îndeplinit, intelectualitatea s-a dăruit creaţiei”, realizându-se astfel o autonomizare a sferei culturii[2]. Astfel, implicarea intelectualilor în politică devine cu totul alta faţă de secolul al XIX-lea, spiritul creator românesc eliberându-se oarecum de obsesia politică.

Activismul politic al intelectualităţii revine, însă, la sfârşitul deceniului 3, datorită contextului politico-economic, acum ele beneficiind de unele condiţii prielnice, după cum afirma Petre Andrei[3]. Oprindu-ne câteva momente asupra opţiunii adoptării unor idei politice de către intelectuali, constatăm că lipsa omogenității sociale are ca efect apariția unor încercări ale ”diferitelor clase şi pături sociale de a elabora (sau de a accepta de la liderii săi) reprezentări, norme, finalităţi, care reprezentau versiunea lor proprie asupra proceselor politice si asupra propriei deveniri”.[4] În realitate, existența unei culturi politică unice reprezintă, fără nicio rezervă, o utopie. Cu atât mai puţin, se poate afirma că, la nivelul de dezvoltare în care se afla statul român în perioada interbelică, ar fi existat un consens în ceea ce priveşte “drumul de urmat” din punct de vedere politic. Acest lucru poate fi observat, pe de o parte, prin analiza orientărilor spre dreapta sau spre stânga politică, şi prin analiza unor subculturi întemeiate pe diferenţe regionale, religioase, etnice sau de statut social (în treacăt fie spus, la acea vreme existau idei politice prin care se susținea că operațiunea administrativă a împroprietăririi ar putea avea ca efect ridicarea nivelului cultural[5]).

Coordonatele principale în care pot fi analizate ideile politice din perioada 1919-1939  şi pe care le valorificăm în cele ce urmează sunt naţionalismul şi modernizarea. Acești doi vectori sociali au suscitat marile disensiuni între ideile gânditorilor politici români mai ales prin reacţiile faţă de lumea exterioară: unii le considerau retrograde şi nepotrivite pentru statul român cu o structură socială preponderent agrară în vreme ce alţii așezau la baza modernizării politice tocmai influenţa externă, sau cel puțin anumite segmente considerate potrivite pentru dezvoltarea României.

Prespectiva generală în care trebuie privită existența acestor disensiuni cultural-politice se putea observa chiar și în teren – prin respingerea unui curent de idei se putea aluneca foarte uşor către proslăvirea altuia. Practic, de la comunism la naționalism, nu era decât un pas.

Un exemplu în cazul de faţă o reprezintă infiltrarea bolşevismului prin Basarabia, pe care elita politică românească o respingea cu toată forţa. Marghiloman nota că spre sfârşitul războiului „trupele franceze din Ucraina s-au infectat complet de bolşevism; ele trec şi vin şi la noi şi întreţin un spirit foarte periculos”[6]. În timpul, şi mai ales după război, o serie de oameni şi gânditori politici români sesizează că, într-o Românie abia închegată, influenţele externe anti-democratice pot pătrunde cu uşurinţă. O transpunere a a acestei temeri în practică îşi găseşte exemplul în reprimarea mişcării muncitoreşti din Basarabia de către guvernul Brătianu la 13 decembrie 1918, un eveniment care se înscrie în linia aceleiaşi constatări[7].

În anii ’20, naţionalismul era confruntat direct cu comunismul de tip bolșevic[8], fiind bine ştiută puterea lui de influenţare a maselor folosindu-se de nişa nemulţumirilor muncitoreşti, și militând, totodată, pentru abolirea proprietăţii private. În ceea ce priveşte unitatea teritorială a României, era de notorietate faptul că doctrina comunistă susţinea desprinderea provinciilor nou-alipite. Astfel, prin frica de comunism, dar nu exclusiv, naţionalismul românesc, „cea mai bună pavăză contra comunismului internaţionalist”[9] se va îndrepta către alte modele politice europene.  În niciun caz nu trebuie să uităm de elementele endemice formatoare ale culturii politice românești care, pe parcursul secolului al XIX-lea, s-au tradus în copierea anumitor valori occidentale şi mai târziu central-europene. “Sistemul politic din România interbelică s-a raportat la realizările domeniului politic modern, având permanent în faţă sugestiile oferite de modelele francez si englez. Cadrul politico-statal de înfăptuire a Marii Uniri a favorizat perfecţionarea sistemului politic modern.”[10]

Ca o scurtă trecere în revistă a statelor care puteau furniza un model politic pentru România, dintre ţările cu origini latine, în Italia s-a instalat foarte devreme fascismul iar politica externă a regimului mussolinian avea să susţină mai curând revizionismul maghiar. Alte exemple de state în care se instauraseră regimuri nedemocratice erau Spania şi Portugalia, cu generalii Primo de Rivera şi Antonio Carmona. Dacă mai punem în calcul izolaţionismul Statelor Unite şi imaginea defavorabilă a Germaniei după ocuparea teritoriului românesc în primul război mondial, rămân viabile numai variantele de model politic britanic şi francez. În plus, „obsesia latinităţii” va lăsa pe dinafară Marea Britanie. Sigur că o reducere de acest fel nu poate fi acoperită în totalitate de o verificare documentară, mai ales că  cele două regimuri politice occidentale care au constituit în epocă tipul de raportare – cel englez şi cel francez – au cunoscut puternice distorsiuni[11], însă trebuie luat în calcul un minim raţionament de la care se poate porni evaluarea Franţei.

            Mai întâi, analizăm doctrinele politice româneşti ţărănismul şi neoliberalismul, cele care revendică cea mai mare legitimitate democratică şi care vor să apere aşezarea constituţională şi pluripartidică. Ideile politice dezvoltate sub spectrul acestor curente nu amestecă politicul cu etnicitatea, menţinându-şi totuşi un naţionalism specific.

Ţărănismul,  curentul ideologico-politic al burgheziei rurale şi al ţărănimii mijlocii este  compatibil cu democraţia şi cu dezvoltarea capitalismului. Accentul cade pe proprietatea privată a ţăranului, doctrinari precum V. Madgearu, Ion Mihalache, Ernest Ene punând bazele teoriei „statului ţărănesc”[12], cerută, în concepţia lor, de situaţia socială a ţării. Virgil Madgearu avea încredere în puterea de continuitate a statului democratic şi făcea referire în acest sens la exemplul de stabilitate al Republicii Franceze[13] susţinând totodată regimul parlamentar: „dacă avem o administraţie de stat selecţionată, după normele statelor civilizate, putem să avem şi competenţă”[14]. Doctrinarul ţărănist elogiază proprietatea privată ca trăsătură fundamentală a oricărui regim democratic: “principiul fundamental pe care-l introducea Marea Revoluție Franceză era dreptul de proprietate privată, sacră, inviolabilă, absolută şi exclusivă”[15] iar atunci când este pusă problema schimbării regimului, şi din acest punct de vedere găseşte un adversar în Mihail Manoilescu, îl acuză pe acesta că imită modelul italian al corporaţiilor, rămânând ferm pe poziţia apărării democraţiei franceze: „sunt convins că dacă guvernul francez ar fi invitat pe d. Manoilescu la un congres pentru a studia instituţiile democratice ale Franţei, D. Manoilescu s-ar fi întors cel mai perfect democrat”[16]. Valorificarea românească a moştenirii Revoluţiei Franceze a fost prezentă şi în lucrările sociologilor Mihai Ralea şi Petre Andrei, precum şi la juristul Gr. Geamănu. Primul şi ultimul atingeau subiectul revoluţiei franceze prin doctoratele de la Sorbona iar Petre Andrei în lucrarea „Sociologia generală”[17]. Alt model pentru ţărănişti nu se poate integra în societatea românească: „Conştiinţa noastră naţională, naţionalismul nostru, nu pot fi inspirate şi imitate după naţionalismul imperialist german sau italian.” Direcţia naţionalismului românesc putea exista numai în sensul consolidării hotarelor şi al colaborării pentru consolidarea internă – iată diferenţa faţă de cel german şi de cel italian[18] care au ca scop încălcarea tratatelor existente şi lărgirea propriului teritoriu prin doctrinele lor anti-democratice. Este o poziţie asemănătoare cu cea adoptată de către sociologul Dimitrie Gusti, că democraţiile sunt naţionale, s-au născut odată cu naţiunile iar singura şi adevărata unitate socială este naţiunea şi nu statul. Statul trebuie să se adapteze naţiunii. Astfel, Gusti era împotriva Puterilor Centrale care „afirmau că statul este singura şi adevărata unitate socială”[19].

De altfel, ţărăniştii aspirau la rolul de reprezentanţi ai democraţiei veritabile. M. Ghelmegeanu opunea ordinii tutelare de partid, specifică liberalilor, o ordine democratică pe care, credea el, o conţinea doctrina ţărănistă, şi îi acuza pe liberali că nu respectă democraţia reală care trebuie să se întemeieze pe legitimitatea dată de votul popular[20], care constituia „aplicarea în fapt” a democraţiei pusă la bază de Constituţia din 1923 şi de introducerea votului universal[21]. Însuşi cuvântul de „naţional” era pus pe primul plan în argumentarea ideii democratice totale a partidului, ţărăniştii dorind să aducă în România „adevărata democraţie” şi „adevăratul naţionalism”, neezitând să declare: „suntem democraţi convinşi.”[22] Constantin Rădulescu-Motru observa că în atmosfera ţărănistă se manifesta tirania cuvintelor “democraţie” şi “libertate” pe care “generaţia de la 1848 ne-a obişnuit să credem că tot ce este nobil şi frumos este o arătare a libertăţii şi a democraţiei”[23]. El constata momentul nepregătit al asimilării acestor concepte, care erau folosite în “tirania vorbelor”. Ţărănismul le promova cu multă asiduitate însă, arată Motru, ţăranul român nu a asimilat “democraţia” şi nu înţelege prevederile Constituţionale, adevărul probându-se în diferenţierea sufletească a ţăranului faţă de discursul democratic care se traduce în promisiuni[24] pentru că “la noi democraţia se confundă cu a fi la putere”[25].

De cealaltă parte, liberalismul românesc îşi făcuse un idol din civilizaţia occidentală[26]. Dezvoltarea culturii naţionale din perspectiva neoliberalismului se centra pe ideea dezvoltării unui naţionalism constructiv. Neoliberalismul românesc interbelic este considerat un instrument al sincronismului european[27] care lua ca exemplu cele „două strălucite democraţii moderne” Franţa şi Anglia[28].

Situat la antipodul liberalilor, conservatorul Marghiloman selectează dintre ideile franceze ceea ce crede că este avantajos dezvoltării României. Doctrinarul conservator era de partea tradiţionalismului şi acesta era punctul în care observa că Franţa îşi aduce cel mai mare aport cultural şi reprezintă o tentaţie forate mare pentru ceilalţi şi totodată, datorită acestei calităţi, având puterea să depăşească greutăţile în care se află: “graţie tradiţiunii, Franţa iese din toate încercările”. Lăudând “splendoarea jurisprudenţei franceze”, Marghiloman nu este de acord cu asimilarea legilor franceze, legi nepotrivite pentru România, pentru că “progresul real nu poate veni prin salturi” iar asimilarea Codului Napoleonian si a legislaţiei administrative franceze  după lovitura de stat de la 2 mai 1864 nu au avut efectul scontat[29].

Conform tradiţiilor liberale din secolul al XIX-lea, pe primul loc în gândirea și practica politică, ”interesul statului” însemna păstrarea unei organizări democratice la nivelul Constituţiei  asemănătoare cu cea a democraţiilor occidentale[30]. Această bază a organizării politice va fi însuşită şi de ţărănişti mai târziu, deşi, în primă fază, fusese criticată. În ciuda retoricii promovate, chiar și A.C. Cuza respecta democraţia parlamentară deși poza într-un anti-semit convins (spre exemplu, A.C. Cuza considera că evreii, prin ziaristică, fac ce vor ei din democraţia românească[31]). Continuând exemplele, Octavian Goga critica democraţia şi parlamentarismul din România însă “nu a ajuns la a nega absolut necesitatea sistemului şi nici practica parlamentară.”[32] Radicalizarea discursului gogian care scoate la iveală alunecarea spre dreapta făcând apologia sistemului politic mussolinian şi atacând totodată parlamentarismul, va avea loc în deceniul al treilea. Va susţine în cele din urmă “naţionalismul totalitar”, Goga preluând deseori concepte şi principii din arsenalul de gândire italian. Cu toate acestea, Goga nu a dezavuat constituţionalismul românesc, fiind de altfel în contra imitaţiei fasciste sau hitleriste[33]. Spre deosebire de aceştia, Corneliu-Zelea Codreanu renega aşezarea democratică, şi voia, apelând la mistica ortodoxă, să aibă loc o schimbare radicală precum cea din Italia.

În perioada interbelică, problema proprietăţii inviolabile a fost în centrul retoricii politice româneşti şi toţi susţinătorii indicau spre contribuţia decisivă a Marii Revoluţii Franceze la consacrarea principiului. Astfel, valorificarea Franţei pe terenul culturii politice româneşti porneşte de la readucerea pe primul plan a valorilor democratice promovate de Revoluţia Franceză din 1789 şi de urmele profunde lăsate şi germinate de viitorul naţional românesc[34]. G. Ibrăileanu apără Revoluţia franceză şi pune ideologia acesteia la temeiul „Vieţii Româneşti”. El apără democraţia ca expresie a Revoluţiei Franceze: „Pe noi Revoluţia Franceză cu drepturile omului ne-a scos din bârlog.”[35] La extrema cealaltă a acestui crez se situa Nichifor Crainic, scriitor ce nu pierdea niciun prilej pentru a condamna occidentalizarea şi franţuzismul ca opuse dreptei credinţe şi orientalismului nostru structural, aneantizând ideile provenite din anul 1789[36]. El condamna statul laic provenit din „ateismul sângeros al revoluţiei franceze”[37]. Vasile Marin, unul dintre ideologii Mișcării Legionare condamna Revoluţia Franceză pentru faptul că ideile iluministe au creat haosul promovând individul în pofida întregii societăţi[38]. 

Intelighenţia română din perioada interbelică are însă o caracteristică comună în tratarea specificității etno-naţionale[39]. Kohn distingea două tipuri de naţionalism: estic – etnic şi vestic – civic (politic).[40] Această instrumentalizare selecţionează naţionalismul politic ca aparţinând neoliberalismului şi ţărănismului, în timp ce naţionalismul estic era mai degrabă coagulat în jurul ideii de respingere a formelor politice occidentale.

Toate teoriile trebuiau să aibă ca finalitate determinarea legitimităţii şi a uitării diferenţei dintre vechea societate şi versiunea naţională modernă, precum şi demonstrarea unicităţii populare şi a culturii din care se revendică statul şi naţiunea contemporane.[41]

În deceniul al treilea se conturează trei direcţii în privinţa administrării statului[42]:  europenismul reprezentat prin teoriile lui E. Lovinescu şi Ştefan Zeletin, tradiţionalismul lui N. Crainic şi L. Blaga şi ţărănismul care avea cel mai înalt reprezentant în persoana lui V. Madgearu. Dacă primul şi al treilea îşi dezvoltau ideile din deceniul trecut, tradiţionalismul avea să fie completat cu o componentă politică din ce în ce mai puternică ce a dus chiar la sugestia statului etnocratic.

În anii ’20 cei care contestau latinitatea, precum Blaga prin eseul „Revolta fondului nostru nelatin”[43], mai lăsau totuşi o fărâmă de influenţă a Occidentului în România. În articolele  de filosofie a culturii din „Gândirea” încă se mai afirma că „legaţi de occident  prin ideea latinităţii, suntem legaţi de Orient prin credinţă”, pentru ca peste 10 ani latinitatea să fie eludată total, orientarea românilor fiind fixată de orient iar occidentalizarea însemnând negarea orientalismului nostru.[44] „Manifestul Crinului Alb” reprezenta o radicalizare mai vizibilă prin respingerea fostei orânduieli şi printr-o critică acerbă a vechii generaţii şi a ideilor sale, în paralel cu adoptarea unui ortodoxism militant.

Începând cu 1930 discursul naţionalist anti-democratic şi-a pus pecetea asupra culturii şi reflecţiei politice. Totodată, sunt dezavuate latinitatea românilor şi este respins raţionalismul, Descartes fiind respins de Nae Ionescu şi de toate interpretările iraţionaliste ale vremii[45], considerat incompatibil cu spiritualitatea românească. Se poate afirma că pe plan intern a avut loc o izolare a gândirii politice româneşti, aşa cum s-a produs, spre exemplu, în relaţiile internaţionale ale României[46]?

Orientarea politică a gândiriştilor este un teren mai bun de analizat atât în timpul crizei economice cât mai ales după aceasta, momentul bulversării economiei mondiale fiind favorabil unei astfel de doctrine. Concepţia lor este antiraţionalistă, mistică, de respingere totală a industrialismului, spiritului capitalist şi civilizaţiei moderne[47]. Prin criticarea principiilor ideologice ale revoluţiei franceze, ei se împotriveau democraţiei politice. Din această cauză criticau totodată şi paşoptismul românesc[48]. În articolul „Lichidarea romantismului 48-ist”[49], Nae Ionescu este de părere că francezii nu au contribuit în aceeaşi măsură precum englezii şi germanii la dezvoltarea economică a statului român, ci doar la cea politică, explicând în acest mod rămânerea în urmă: “influenţa franceză la noi nu s-a manifestat decât în regiunile păturii suprapuse, şi nu a însufleţit decât activităţi ale căror legături cu realităţile româneşti sunt mai degrabă îndoielnice”.  În concepţia lui, politica noastră trebuie să fie una românească, nu franceză sau germană, admiţând că există totuşi “un drept de preemţiune al francezilor”[50]. Rădulescu-Motru vedea în naționalismul paşoptist o etapă căreia îi recunoștea rolul istoric în cucerirea suveranităţii naţionale a României, însă „constituie principala piedică în calea însănătoşirii sufleteşti a neamului românesc”[51], condamnând in corpore formele occidentale imitate de către români în secolul al XIX-lea[52].

Cercurile ideologico-politice de dreapta afirmau că autohtonia nu suportă democraţia, datorită importului acesteia din ecoul revoluţionar de la 1789, iar din această cauză „elitele au renunţat să-şi asume modelul democratic liberal occidental şi au organizat în sânul ortodoxiei locul antropologic al românităţii.”[53] Latinitatea avea să fie contestată de majoritatea ortodoxiştilor care căutau un nou pivot tradiţional. Tradiţia latină a provocat şi justificat independenţa şi unirea. După război, scriitori si jurnalişti au întors spatele occidentului, preferând să considere că la baza culturii române ortodoxia[54]. Astfel, ei adoptau idei de revoltă faţă de latinitate ca paradigmă de tip occidental prin supradimensionarea unor detalii istorice care le uzitau în dezvoltarea orodoxismului. De pildă, miturile traco-getice erau puse deasupra romanilor şi dacilor iar susţinerea revoltei fondului nostru nelatin ducea spre respingerea universalismului romanic[55].

Antidemocratic e Nae Ionescu, iar după 1934 mai ales, publicaţiile Gândirea şi Cuvântul. Acestea îşi iau rolul în serios încă de la începutul anilor ’30. În articolul „Ideologia democratică şi realităţile naţionale”, ziarul „Cuvântul” este atent la desele schimbări de guvern din Franţa şi consideră că aceasta este o criză a regimului parlamentar. „Niciodată ceea ce numim democraţie românească nu va fi asemeni celei franceze” relatează autorul articolului, care respinge universalitatea democraţiei, propunând dezvoltarea societăţii româneşti pe fundamentele sale istorice şi pe realităţile prezente. Afirmând dezvoltarea naturală a democraţiei în Franţa, respinge copierea regimului democratic şi parlamentar a acesteia datorită „despotismului” grupurilor parlamentare care sunt responsabile pentru căderea guvernului Tardieu. Punând toată vina pe regimul parlamentar, se întreabă retoric „Acest regim trebuie să ni-l alegem şi noi ca ideal?”, finalizând: „Prea mult am privit peste graniţe pentru a adopta şi maimuţări. E vremea să ne întoarcem ochii înăuntrul nostru pentru ca din tradiţiile şi realităţile noastre să ne făurim mijloacele prin care se pot mai bine împlini destinele naţiei.”[56]

Contestatar al democraţiei româneşti şi al orientării politice către Franţa, Manoilescu îşi explica această revoltă: „totdeauna am avut, dintr-o reacţie de demnitate românească, o repulsie în faţa politicienilor de rând care băteau drumul Parisului, nu pentru ca să frecventeze, ca mine, cercurile culturale din specialitatea lor, ci ca pentru să-şi creeze acolo, prin linguşiri un activ politic şi să fie bine recomandaţi de noul Ţarigrad la căftănirea în diferitele demnităţi ale statului românesc”[57]. Dincolo de această observaţie, doctrina politico-economică de factură corporatistă îl apropia pe Manoilescu foarte mult de regimul fascist italian. Într-o vizită la Mussolini, acesta gândea că este mai ”corporatist” decât şeful Italiei la care „dimensiunea corporatistă este depăşită de cea dictatorială”[58]. Dezvoltarea doctrinei politice a lui Manoilescu avea esenţa sa proprie, el neezitând să afirme: „eu nu mă opresc la ideea mussoliniană asupra corporatismului” şi că „merg spre zări mai largi şi mai generoase”[59]. Cadrul corporatist preconizat de Manoilescu trebuia să aibă în vedere o descentralizare regională a ţării care putea duce până la unele aspecte de federalism deoarece „legătura sufletească dintre fiii ţării nu atârnă de o formă administrativă sau de alta”[60].

Alţi contestatari ai Franţei şi implicit ai democraţiei şi ai regimului parlamentar[61] se situau la dreapta spectrului politic românesc, împletind politicul cu misticul religiei. Franţa, însă, nu implementase niciodată campanii de promovare a religiei catolice sau calvine în spaţiul românesc. Din această cauză, contestatarii latinităţii nu o puteau confunda cu religiosul  sau misticul, aşa cum organizarea statală nu putea fi similară organizării bisericeşti.

Reasumarea identităţii promovată de către gândirişti şi trăirişti se baza pe spiritualitatea ortodoxă care excludea o dezvoltare democratică, crezând că România trebuia să iasă din cursul şi din urmărirea modelelor promovate de istoria Europei occidentale. De altfel, ei au fost singurii care au oficiat o sinistră cununie între etnicism, naţionalism şi politică de dreapta. Aceştia s-au exprimat drept exponenţi teoretici ai fascismului : Crainic al corporatismului mussolinian şi Nae Ionescu al totalitarismului hitlerist, devenind ideolog al Mişcării Legionare[62].

Situându-se la o distanţă apreciabilă faţă de Manoilescu, Nichifor Crainic opune formulei statului democratic formula statului etnocratic si a etnocraţiei corporatiste “un corporatism rectificat si adoptat la împrejurările speciale ale tarii noastre, prin alipirea în sânul fiecărei corporaţii a principiului proporţionalităţii etnice”[63]. Crainic lupta împotriva formelor împrumutate, a imitaţiilor. Respingând experienţele şi rezultatele europene, avansa în construcţia politică a statului structurile autohtone[64].  Era anti-democrat pentru că vedea că democraţia impune lupta de clasă şi prin integrarea indivizilor în clase sociale se ajunge la un război între oamenii care  aparţin aceleiaşi etnii. În locul democraţiei propunea „demofilia”, termen care vroia să reprezinte contrariul anarhiei democratice[65]. Însă unde vedea Crainic opoziţia faţă de ideile raționaliste de sorginte franceză? Proslăvind ortodoxia care respectă individualitatea fiecărui neam, el vedea în catolicism o religie care impune limba latină[66]. Dacă Crainic punea în antiteză catolicismul şi ortodoxia, Blaga făcea referire la antiteza între Franţa şi Germania pentru a susţine că prima, datorită caracterului său universal, cere doar să fie imitată pe când cea de-a doua dă posibilitatea dezvoltării prin apelul la propriile caracteristici[67]. Iorga își formase aceeași opini cu mult timp înainte, însă punea pe acelaşi plan Drang nach Osten-ul german și imitația franceză, astfel că românilor nu le mai rămânea decât să apeleze la propria originalitate pentru a se dezvolta[68]. Astfel, se considera că ştiinţa germană recunoaşte drepturile etnice şi politice ale României. În cartea „Rumänien diesseits und jenseits der Karpathen” publicată la München în 1936, autorul acesteia, pe nume Wolfgang Höpker este de părere că, trăind sub trei influenţe cultural-politice diferite, central-europeană, ruso-orientală şi turco-bizantină, românii trebuie să ajungă la elementul comun care îi unifică, pentru a stinge diferenţele sufleteşti şi intelectuale, autorul admiţând unitatea de limbă. În ceea ce priveşte sistemul politic însă, este de părere că pentru o dezvoltare proprie nu trebuia să se urmeze ideile de stat din Franţa dar nici să se împrumute fascismul sau naţional-socialismul. Concluzia lui Höpker este că „rolul României Mari este acela de a nivela adversităţile care există între est şi vest, favorizând astfel opera unei sinteze fructuoase, favorizând nivelarea şi ştergerea diferenţierilor sale interne – putând să-şi împlinească astfel mai bine menirea pe care i-a hărăzit-o natura şi istoria prin aşezarea ei între Europa Centrală şi cea din Răsărit”[69]. Un alt autor german, V.C. Irk, într-un studiu din „Zeitschrift für Geopolitik”, nr. 4 din aprilie 1937, care purta  titlul „Rumäniens raumpolitische Sendung” (Misiunea teritorial-politică a României) era de părere că „politica României trebuie să ţină seamă de provinciile alipite în urma primului război mondial, mai ales pentru „opera unificării politico-teritoriale”[70].

Revenind către grupul gândirist, Nichifor Crainic îl acuza pe N.I. Herescu de pledoariile sale în favoarea clasicismului şi latinităţii, că laudă „Europa latină” care „nu e în realitate decât Franţa democratică, al cărei spirit stăpânit de francmasonerie şi de iudaism luptă pentru „liceul unic” din care trebuiesc expulzate studiile clasice”[71]. Crainic admira corporatismul italian şi avea numai cuvinte de laudă despre conducătorul Italiei: „Benito Mussolini, este, fără îndoială, exemplarul omenesc al epocii noastre”[72] , Crainic respingea democraţia pe care o aşeza alături de socialism şi comunism fiind „plantată în doctrina materialistă” aflată în haos[73]. El desemna măştile democraţiei: drepturile omului, vot universal, alegeri libere, libertate individuală, participarea tuturor la suveranitatea politică şi la bunurile vieţii care ducea pe nesimţite la venalitatea regimului democratic[74].

Crainic, Ionescu și Stăniloaie au construit apologia statului etnocratic. Cultura politică era, din această cauză, îmbibată în religia ortodoxă. Pe de altă parte, după cum am văzut deja, respingeau latinitatea cu toată înverşunarea. Dar nu se putea oare ajunge la un consens între latinitate şi ortodoxie? Vasile Goldiş găsea o soluţie prin acceptarea amândurora. Calităţile caracteristice ale neamului românesc sunt, în concepţia lui Goldiș, “latinitatea şi ortodoxia”. Aceste doua calităţi au scăpat neamul de slavizare, datorită latinităţii, şi de maghiarizare sau germanizare, datorită religiei ortodoxe[75]. Şi Dragnea este adept al sintezei culturale bizantino-latine  în România[76]. Radu Dragnea preţuia latinitatea, situându-se la antipozi faţă de Ionescu şi Crainic: „suntem latini pentru că suntem ortodocşi”[77] iar viitorul adept legionar, latinistul N.I. Herescu pleda în favoarea fondului latin al spiritualităţii româneşti. Ridicându-se împotriva supradimensionării culturii orientale, cerea contact cu cea occidentală[78].

Crainic a elaborat şi a publicat un program de organizare a statului după criterii fasciste, în timpul guvernării Goga-Cuza. Goga însă era preocupat mai mult de activitatea de unificare a ţării. Scrierile sale, bazate pe Eminescu, Kogălniceanu etc. redau filonul german sub care s-a format[79]. El respingea naţional-socialismul a căror revendicări „nu se potrivesc la noi, fiindcă masele noastre populare sunt ale unui popor agricol, şi au la baza ideii lor, a cugetării lor şi a psihologiei lor, proprietatea individuală”[80].

Naţionalismul, ortodoxismul, antisemitismul şi legionarismul se situau în opoziţie faţă de raţionalitatea de tip occidental. După cum afirma Sorin Alexandrescu, acestea au constituit „turnesolul democraţiei româneşti”[81]. Toate caracteristicile politice din aceste curente care puneau în frunte mai degrabă valorile spirituale nu reflectau „conţinutul autentic al democraţiei româneşti”[82]. În acelaşi sens, „formula politică a Frontului Renaşterii Naţionale însemna triumful concret al acestor realităţi asupra romanticelor ficţiuni ideologice apusene, asupra automatismului uzurpator şi nelegitim al numărului, asupra formulelor iniţial generoase ale apusului internaţional”[83].


[1] Zigu Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, pp. 44-45

[2] Laureana Urse, Intelectualitatea română, Ed. Expert, Bucureşti, 2000 p. 66; Dezvoltare şi modernizare în România interbelică 1919-1939. Culegere de studii., Coordonatori Vasile Puscas şi Vasile Vesa, Ed. Politică, Bucureşti, 1988, p. 236,

[3] Cf. Laureana Urse, op. cit, p. 68

[4] Sergiu Tămaş, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 66

[5] Al. Lapedatu, Programul partidului naţional si organizaţiile liberale de peste munţi, Bucureştii, 1924, p.23

[6]Alexandru Marghiloman, Note politice 1897-1924, vol. II, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Eminescu” S.A., 1927, p. 248

[7] Sorin Alexandrescu, Paradoxul Român, Ed. Univers, Bucureşti, 1998, pp. 79-80

[8] Henrieta V. Gavrilescu, Doctrina naţionalistă şi comunismul, teză de doctorat, Facultatea Juridică din Iaşi, Editura Ziarului Libertatea Orăştie, 1925

[9] Ibid.¸ p. 150

[10] Dezvoltare şi modernizare în România interbelică 1919-1939. Culegere de studii., Coordonatori Vasile Puşcaş şi Vasile Vesa, Ed. Politică, Bucureşti, 1988, p. 37

[11] Ibid., p.38

[12] Anton Carpinschi, Deschidere şi sens în gândirea politică, Institutul European, Iaşi, 1995,  pp. 140-141

[13] V. N. Madgearu, Politica partidului naţional-ţărănesc, (Discurs ţinut în cursrul discuţiunii de răspuns la Mesaj în Senat în ziua de 25 august 1932), f.l., f.e., pp. 32-33

[14] Ibid., p.33

[15] Virgil Madgearu, Doctrina ţărănistă, Conferinţă ţinută la Fundaţia Universitară Carol în ziua de 21 ianuarie 1923, extras din volumul “Doctrinele partidelor politice”, Bucureşti, Cultura Naţioanală, p.7. Virgil Madgearu combate totodată marxismul si situaţia instalată în Rusia, mai ales neglijarea drepturilor ţăranilor care sunt văzuţi doar ca un element periodic, ce se vor transforma in industriaşi. Ibid., p. 8

[16] V. N. Madgearu, Politica partidului naţional-ţărănesc, (Discurs ţinut în cursrul discuţiunii de răspuns la Mesaj în Senat în ziua de 25 august 1932), f.l., f.e.,, p. 34, Mai departe atacă poziţia lui Manoilescu care credea că statul democratic din Apus era produsul unor vremuri din belşug care la momentul dat nu mai sunt iar statul constituţional democratic nu este capabil să facă faţă dificultăţilor actuale. Ibid., pp. 11-13

[17]Nicolae Liu, Revoluţia Franceză, moment de răscruce în istoria umanităţii, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1994, p. 352

[18] Ion Mihalache, Ţărănism şi naţionalism, Cuvântare rostită la deschiderea Cercului de Studii al Tineretului Naţional-Ţărănesc din Bucureşti în ziua de 17 decembrie 1935 în Ion Mihalache în faţa istoriei, (coord. Ion Diaconescu, Gabriel Ţepelea), Editura Gândirea Românească, Bucureşti, p. 303

[19] Dan Dungaciu Elita interbelică: Sociologia românească în context european, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2003,p. 81

[20] “Aurora” din 14 august 1925, apud Doctrina ţărănistă în România. Antologie de texte, Realizată de : Vasile Niculae, Ion Ilincioiu, Stelian Neagoe.  A colaborat la alcătuirea volumului Damian Hurezeanu, Studiu introductiv şi notă asupra ediţiei de Ion Ilincioiu, Ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1994, pp. 109-111 (în continuare, Doctrina ţărănistă în România…)

[21] „Dreptatea” din 31 octombrie 1927 Autorul articolului, G. Maniu, continua precizând: „Să nu se uite că bunurile morale sunt aşa de preţioase, ca şi cele materiale şi că epoca lui Napoleon al III-lea care a îmbogăţit materialiceşte Franţa, dar a lipsit-o de libertăţile ei scump câştigate, a sfârşit la Sedan, pe când democraţia republicii a III-a a dus Franţa la victorie.”

[22] „Patria” din 7 noiembrie 1926, apud Doctrina ţărănistă în România…, p. 126

[23] Ţărănismul, un suflet şi o politică (1924), în C. Radulescu-Motru, Scrieri politice, selectia textelor, îngrij., ed. şi stud. introd. de Cristian Preda, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 341

[24] Ibid., p. 343; p. 375

[25] Ibid., p.  363

[26] Anton Carpinschi, op. cit. p. 158

[27] Ibid., pp.168-169

[28] I. G. Duca, Doctrina liberală, Conferinţă ţinută la Fundaţia Universitară Carol în ziua de 21 ianuarie 1923, extras din volumul “Doctrinele partidelor politice”, Bucureşti, Cultura Naţioanală, 1923, p. 5

[29] Al. Marghiloman, Doctrina conservatoare, Conferinţă ţinută la Fundaţia Universitară Carol în ziua de 21 ianuarie 1923, extras din volumul “Doctrinele partidelor politice”, Bucureşti, Cultura Naţioanală, 1923 p. 7

[30] Sorin Alexandrescu, op. cit., p.84

[31] A.C. Cuza, Naţionalitatea în artă. Principii, fapte, concluzii. Introducere la doctrina naţionalist-creştină, ed. a III-a, Ed. Cartea Românească, f.a. pp. 81-82

[32] Mihai Fătu, Cu pumnii strânşi. Octavian Goga în viaţa politică a României (1918-1938), Ed. Globus, Bucureşti, 1993, p. 38

[33] Ibid., pp. 42-43, pp. 41-42

[34] Nicolae Iorga, La revolution francaise et le sud-est de l’Europe, Conference donné a Paris a la Societé de la Revolution francaise (fevrier 1933), Bucureşti 1934, p. 29

[35] Nicolae Liu, op.cit., p. 352. Ibrăileanu apăra democraţia ca răspuns la un articol din „Cuvântul”, punând pe seama revoluţiei franceze democraţia şi drepturile omului „Fără revoluţia franceză am fi bătuţi încă la scară de boieri şi boierii umiliţi de turci şi de ruşi” P. Nicanor & Co., (G. Ibrăileanu), art. „Iarăşi democaţia”  în  „Viaţa românească”, XVIII, nr 10, 1926, p.116, apud Zigu Ornea, Tradiţionalism, pp. 330-331

[36] Ibid.

[37] Nichifor Crainic, Titanii ateismului, în „Gândirea”, 13, nr. 7, noiembrie 1934, p. 258

[38] Vasile Marin, Fascismul. Organizarea constituţională a statului corporativ italian, Cuv. înainte de prof. univ. dr. Ioan Scurtu, ed. a II-a, îngrijită de Radu-Dan Vlad, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1997, p. 25

[39] Victor Neumann, op. cit., p. 103

[40] Cf. Dan Dungaciu, op. cit., p. 139

[41] Victor Neumann, op. cit., p. 116

[42] Ibid., p. 112

[43] “Gândirea”, nr. 10, 1921

[44] Zigu Ornea, op. cit., pp. 275-276

[45] Ibid., pp. 269-270; p. 121

[46] vezi Viorica Moisuc, Premisele…

[47] Anton Carpinschi, op. cit. p.139

[48] Zigu Ornea, op. cit., p. 326

[49] Nae Ionescu, Lichidarea romantismului 48-ist, din 19 iun 1931, în Nae Ionescu, Roza vânturilor, Editura Roza Vânturilor, Buc, 1990

[50] Ibid., p. 110

[51] Românismul, catehismul unei noi spiritualităţi 1939, în C. Rădulescu-Motru, op. cit., p. 445

[52] Ibid., p.565

[53] Catherine Durandin, op. cit., p. 208

[54]  A.N.I.C., M.P.N., Propaganda, dosar nr.1066 A La la 28 feb 1933 ministrul de externe Mironescu primeşte de la Paris nr. 3 şi 4 din “Revue Bleue”,  care conţine două articole ale lui A. Thibal intitulate „Essai d’une Psychologie du Peple roumain” f.30

[55]  Mircea Stâncel, Omul gândirist, Ed. Casa de editură Funfaţia Paem, f.l., 2003, p. 33, p. 117

[56] „Cuvântul” din 26 februarie 1930, articolul „Ideologia democratică şi realităţile naţionale” semnat de Geroge Rezeanu.

[57] Mihail Manoilescu, op. cit., vol. II, p. 271 Manoilescu mai afirma: „şi tot aşa de adevărat este că am avut faţă de Germania acea simpatie pe care un anumit cavalerism o acordă totdeauna celor învinşi şi prigoniţi căzuţi în luptă cu arma în mână.” Ibid.

[58] Ibid., p. 316

[59] Ibid., p. 379

[60] Ibid., p. 328

[61] sublinierea îmi aparţine

[62] Zigu Ornea, op. cit, p. 445

[63]Gh. Vrabie, Gândirismul. Istoric, doctrină, realizări, Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti, 1940 p.358

[64] Mircea Stâncel, op. cit., p. 67

[65] Constantin Schifirneţ, Geneza modernă a ideii naţionale. Psihologie etnică şi identitate românească, Ed. Albatros, Buc 2001, p. 451; N. Crainic, Democraţie şi demofilie, în „Sfarmă piatră” din 15 aprilie 1937

[66] Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, Cu o anexă: programul statului etnocratic, Studiu introductiv, Îngrijire de ediţie şi Note de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, p. 51

[67] Lucian Blaga, Trilogia culturii, cuv. înainte de Dumitru Ghişe, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, pp. 243-244

[68] Nicolae Iorga, Germanisarea României, Conferinţă ţinută în Ateneul Român, în „Ramuri”, 14, anul XVII, 15 iulie 1923, p. 291

[69] A.N.I.C., M.P.N., Presa internă, dosar nr. 346/1936-1937, f. 299

[70] Ibid., p. 300

[71] Nichifor Crainic, op. cit., p. 53

[72] Ibid, p. 227

[73] Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, în Gândirea, an XI, nr. 12, p. 471-472, În 1933 Crainic scria: „Cu singura excepţie a Franţei, îmbătrânită si dezorientată de masoneria dizolvantă, în Europa democraţia e un regim în totală lichidare, spectacolul seamănă cu o desfacere de haine vechi, pe care statele le-au aruncat, rând pe rând, în hala otrepelor paşoptiste. Popoarele, dezgustate de vasta escrocherie parlamentaristă, revin la simplitatea onestă si organizată, întemeiată pe forţele creatoare ale naţiunii, asa cum indica bunul simţ în sfârsit desteptat, în amurgul democraţiilor occidentale se ridică lumina nouă a orientării vieţii pe temeiuri morale si pe ierarhia valorilor reale insultate un veac de agresiva incompetenţă a talmes-balmesului democratic…” (Nichifor Crainic, 1933) apud Teodora Stănescu-Stanciu, Structuri

[74] Ibid., p. 473

[75] Vasile Goldis, Politica şi Cultura : (1919-1934), ed. îngrijită de Vasile Popeanga  Arad, Universitatea “Vasile Goldis”, 1993 p 42-43

[76] Zigu Ornea, op. cit., p. 168

[77] Spiritul românesc creator, Gândirea, VII,5,1927, apud Ibid., p.164

[78] Zigu Ornea, op. cit., p. 442

[79] Cf. O Goga, Naţionalism dezrobitor. Permanenţa ideii naţionale, studiu introductiv, îngrijire de ediţie şi Note de Constantin Schifirneţ, Ed Albatros, Bucureşti, 1998

[80] Cristian Sandache, op. cit, p. 34

[81] Cf. Laureana Urse, op. cit., p. 71

[82] Alexandru Duţu, Tradiţia în gândirea politică românească, în „Polis”, nr. 3-4, 1996

[83] Theodor Vlădescu, Frontul Renasterii Nationale. Origina şi doctrina, Imprimeriile Adevărul SA., Bucureşti, 1939, p. 18

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>