Dreptul Uniunii Europene cuprinde două directive care fac referire la clauzele abuzive, una adresându-se relației dintre vânzători/furnizori (în exprimarea legii române – profesioniști) și consumatori iar cealaltă reglementează unele aspecte ale relației dintre profesioniști sau dintre aceștia și autorități contractante.

Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii a fost transpusă în legislația românească prin Legea nr. 193/2000, așadar cu mult timp înainte de aderarea la Uniunea Europeană. Deși nu era obligată efectiv să adopte respectiva normă europeană, în România era nevoie de o asemenea lege întrucât la acel moment, în materia contractelor,  se aplica numai dreptul comun (prevederilor Codului Civil din 1864). Așadar, mai mult din lipsă de inspirație pentru a construi o lege de la prima literă din preambul și până la ultimul punct, ne-am găsit cu o lege care avea să își intre cu adevărat în drepturi, ca și aplicare în practică, abia după aderarea la UE din 2007. De ce s-a întâmplat asta? Pentru că noi adoptaserăm legea dar nu puteam lua în considerare și practica Curții de Justiție pentru a o aplica, nu-i așa, în spiritul Directivei. Prin urmare, în primă fază ne-am ales cu Directiva dar nu dețineam controlul asupra interpretării ei. Cu toate neajunsurile, însă, Legea 193/2000 avea să fie una dintre cele mai apropiate de spiritul acquis-ului european.

Directiva 93/13/CEE și Legea 193/2000 se adresează exclusiv relației dintre profesioniști și consumatori și privește clauzele abuzive inserate în contractele încheiate între aceștia, protejând consumatorul. Pentru definirea clauzei abuzive în sensul Directivei dar și pentru alte lucruri demne de menționat cu privire la acest subiect, mi-am lăsat libere alte câteva pagini pe blog.

Pe segmentul business-to-business, însă, nu exista nici măcar la nivel european o interdicție care să restrângă marele adagiu ”pacta sunt servanda” cu privire la puterea de lege a celor consimțite de către părți la momentul încheierii contractelor.

Astfel, ajungem la o altă normă europeană care face trimitere la clauzele abuzive,  Directiva 2011/7/UE din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale. De curând adoptată, transpusă sau, mai degrabă, tradusă prin Legea nr. 72/2013 (cu un titlu foarte lung), aceasta reglementează doar acele clauze abuzive care privesc executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani provenite din contractele încheiate între profesioniști sau între aceștia și autorități contractante. Așadar, prin această Directivă, sunt avute în vedere doar acele clauze – dar și practici – care împiedică în mod nejustificat efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, definite ca și abuzive. De această dată, protejat este creditorul. Cum și de ce, în alt post.

Dacă înainte se mergea pe sistemul ”de ce să iau un împrumut cu o dobândă foarte mare de la bancă când pot foarte ușor să nu-mi plătesc datoria către un partener de afaceri, în condițiile în care dobânda pentru neplata la timp a sumei la care m-am obligat produce dobânzi mult mai mici, astfel că pot folosi suma respectivă în alte scopuri, partenerul putând să mai aștepte”, acum, cel puțin până la proba contrară, se pare că acest ”sistem” nu va mai funcționa.

Clauzele abuzive au traversat din segmentul business-to-consumer în business-to-business. Dacă până acum și-au dovedit eficiența apărând consumatorul, acum vor avea menirea să apere creditorul, chiar dacă, în acest caz, doar parțial, în cazul nerespectării debitorului a obligației de a plăti suma de bani datorată.

Foto de aici.

Tagged with:
 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>