Romania Mare

Până la primul război mondial, formulele „conştiinţei politice” şi cea a „deşteptării naţionale” proiectau ideea de unitate naţională în gândirea politică românească. Susţinute de principiul wilsonian al „autodeterminării popoarelor”, „formă superioară a naţionalităţii conştientă de ea însăşi”[1], acestea vor contribui la fondul teoretic al unirii românilor decisă de adunările constituite în fiecare dintre provinciile româneşti. Aceste acțiuni politice de unire a țării nu puteau conduce către o unificare deplină a culturii politice. Adăugând culturii politice sensul care ţine strict de sistemul politic şi de relaţiile de putere în contextul dezvoltării acesteia în cadrul graniţelor cele noi ale României, trebuia să se ajungă, într-un final, la acceptarea sau contestarea ordinii cultural-politice promovată de regimul politic postbelic românesc.

Unirea noilor provincii nu se încheia odată cu 1 decembrie 1918 şi nici cu recunoaşterea noului stat la nivel internaţional. Problema unificării României, rezultantă a primului război mondial, rămânea o problemă endemică ce trebuia rezolvată prin aducerea pe acelaşi plan cultural a întregii populaţii, ori, în exprimarea epocii, „concepţia politică pe care trebuia să o primească şi noile provincii, nu este administrativă, ci este concepţia politică culturală”[2]. Existenţa clivajelor în societatea românească postbelică nu putea fi tăgăduită, acestea fiind deopotrivă politice şi social-culturale, observabile îndeosebi în comportamentul electoral[3].

Sursa foto.

Cultura politică se coagula mai greu într-un teritoriu considerabil extins şi raportat la o populaţie dublă. Referindu-se la „problema unităţii româneşti, care nu se regăseşte în realitatea lucrurilor” Iorga conchidea: „Suntem mai largi în hotare, dar suntem mai slabi decât înainte”[4]. Iar înainte ca aceasta să se coaguleze trebuia să fie creat un sistem cu instrumente adecvate asumării unui asemenea rol. Pe lângă acest lucru, unificarea culturii politice nu se putea realiza de iure, ci numai de facto, pentru că depindea foarte mult de mentalitatea prezentă în comunităţile care au evoluat în cu totul alte condiţii. Este de la sine înţeles faptul că, aflându-se sub alte regimuri, românii din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia au primit o altă educaţie, s-au aflat sub influenţa altor culturi alimentate de formele specifice de guvernare şi astfel, aria culturală sub care au trăit au îndepărtat populaţia din aceste zone de Regatul României. Pe lângă aceste probleme se adaugă şi altele de natură socială, cu care se confruntase România înainte de unire: sărăcia, speranţa de viaţă scăzută, analfabetismul, capitalismul incipient, ruralismul, mortalitatea infantilă ridicată[5]. Petre P. Negulescu adăuga acestor neajunsuri, şi, făcând referire la ideile lui Gustave Le Bon, pleda pentru o „pace interioară” necesară însănătoşirii corpului social, neîncrederea maselor în cercurile conducătoare, definind-o ca o „criză a autorităţii”[6].

După primul război mondial, România Mare se arăta a fi unită numai pe harta geografică. Realitatea socială, însă, îndemna la reconstituirea naţiunii in noile graniţe lărgite. Acest lucru presupunea redefinirea naţională, rezolvarea problemelor sociale, demografice, politice si culturale nemărturisite, însă extrem de vizibile. Starea de lucruri era conştientizată în acea perioadă: “judecând obiectiv problema unificării, după împlinirea unităţii politice ne apar nu numai explicabile frământările, luptele şi împrăştierile de energii, fiindcă s-au unit oameni care au avut regimuri deosebite, care au primit educaţii deosebite, şi care, treziţi la libertate, au simţit necesitatea să se bucure de toţi fiorii libertăţii”[7].

În acest sens, unul dintre punctele spre care se îndrepta politica internă era combaterea disensiunilor regionale. Contrabalansarea efectelor lungii separaţii între provincii, reconstruirea statului jefuit în timpul războiului şi ruinat la terminarea acestuia, educarea masei de oameni emancipate erau scopuri către care se orientau cu precădere schimbările din învăţământ.

Sigur că aceste schimbări, vitale pentru calmarea situaţiei economice dezastruoase care a urmat războiului, reclamau, pe lângă fondurile bănești necesare, o evaluare a maselor sociale din punct de vedere al educaţiei lor care să se fi apropiat cât mai mult de realitatea cotidiană. Trebuia însă ţinut cont de faptul că fiecare nouă provincie venea în România cu o zestre politică diferită şi cu handicapurile proprii.

Un exemplu de notorietate l-a constituit dificultatea introducerii noii limbi administrative în unele regiuni ale ţării. S-au înființat cursuri de limba română pentru funcţionarii din Ardeal care nu cunosc limba ţării. La 5 ian 1921, prin decizia nr. 1359 ministrul instrucţiunii P.P. Negulescu, la art. 1 se prevedea că “pe lângă fiecare şcoală secundară şi medie din ţările române surori se vor deschide, pentru funcţionarii publici, administrativi şi judecătoreşti, care nu cunosc limba statului, cursuri de limba română.”[8] Funcţionarilor de stat li se ceruse învăţarea limbii române încă din anul 1920. Prin decizia Consiliului de Miniştrii nr. 1674 din 27 iun 1920 (Monitorul Oficial 69/1920) se acordase un termen de un an funcţionarilor de stat de altă naţionalitate pentru însuşirea limbii române[9]. Ca urmare a acestor măsuri drastice, mulţi funcţionari publici au demisionat[10], statul român fiind cu atât mai mult îngreunat din această cauză în demersurile care aveau ca scop unificarea atât de mult dorită.

Subscriem din acest punct de vedere ideii unei “ofensive culturale”[11] a statului român în noile teritorii. Având ca piatră de temelie moştenirea haretistă din Vechiul Regat, are loc extinderea şi democratizarea procesului de învăţământ odată cu unificarea celor 4 sisteme de învăţământ moştenite de la structurile politice antebelice. Este vorba despre o unificare naţională prin intermediul şcolii, operă care se datorează în cea mai mare parte reformelor lui Constantin Angelescu, ministru al instrucţiunii publice în guvernele liberale din 1919, 1922-1927 şi 1933-1937. Într-una dintre cărțile publicate, amintită mai jos, Irina Livezeanu și-a îndreptat analiza spre această problematică şi a identificat transformările din domeniul educaţiei în toate provinciile româneşti.

Unificarea legislativă se va realiza prin reformele din anii ’20. Reforma financiară, administrativă, unificarea monetară şi financiară vor avea pretenţia ameliorării stării de lucruri din viaţa social-politică. În perspectiva lui Brătianu şi Averescu, unificarea ţării prin legi, reforme, învăţământ şi instituţii putea conduce la dispariţia spiritului regionalist, vizibil în provincii. Însă centralizarea accelerată a provocat cu siguranţă nelinişti, zguduirea dintr-o dată a instituţiilor regionale nefiind un avantaj pentru populaţie. S-a recurs din nou la arderea etapelor care aveau scopul să obişnuiască populaţia cu o nouă ordine politică. Din acest punct de vedere, arătăm că Iuliu Maniu adresa acel “Memorand al românilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crişana, Satu-Mare şi Maramureş)” în care spunea că “Ardealul şi Banatul au fost aruncate într-o atmosferă cu totul contrară concepţiei lor de viaţă”[12]. Semnat de membrii Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român din care făceau parte preşedintele Maniu, vice-preşedinţii Vasile Goldiş şi Al. Vaida-Voevod şi secretarul general Sever Dan, prin memorandum se critica guvernul liberal, printre altele, pentru nerespectarea principiilor stabilite la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918 şi pentru derogarea de la principiile democratice conform cărora întâi trebuia să se voteze o nouă Constituţie, comună pentru toate regiunile, şi abia apoi să fie încoronat regele[13], ca simbol al unităţii statului român. În acest context trebuie precizată şi atitudinea fruntaşilor ardeleni de respingere a politicii centralizate în capitala ţării. Al. Vaida-Voevod o contesta vehement: “Numai dacă vom şti să ne apărăm contra centralismului anticat bucureştean, prin solidaritate deplină, putem nădăjdui să realizăm unificarea naţională fără zguduiri. De altcumva unitatea nu ar fi desăvârşită. Unificarea prin instituţii şi prin închegarea  sufletească trebuie să dea viaţă unităţii.”[14] Primatul politic după primul război mondial avea să revină în totalitate Munteniei, aşa după cum observa Radu Dragnea[15], şi după cum recunoştea acest lucru Nae Ionescu[16].

Educaţia politică depinde în cea mai mare măsură de pregătirea culturală a cetăţeanului şi implicit de nivelul ştiinţei de carte. Lipsa conştiinţei politice a maselor, îndeosebi a ţărănimii, face ca în acest cadru să se ia în considerare într-o proporţie mai mare rolul intelectualităţii şi a oamenilor politici. Lipsa imaturităţii politice în România interbelică era semnalată de la stânga la dreapta eșichierului politic. Şerban Voinea, N. Daşcovici, V. Brătianu, P.P. Negulescu, N. Iorga. Ion Agârbiceanu ridicau problema culturalizării maselor ca o prioritate în acţiunile politice româneşti, după ce reformele agrare şi electorale fuseseră adoptate şi fără de care aceste două reforme nu puteau avea sens şi eficacitate[17]. Poziţiile pozitive erau rare şi în general cauzate de momente favorabile. Este cazul câştigării alegerilor de către Partidul Naţional Ţărănesc în 1928 care îl determină pe Maniu să creadă că acest fapt  dovedeşte existenţa unei opinii publice în România la nivelul tuturor claselor sociale[18].

Fundamentarea unei culturi politice avea nevoie de suportul elitei politice şi intelectuale. În sensul uniformizării culturii politice, majoritatea variantelor propuse conduceau către elevarea aspectului „devenirii naţionale” şi al “unităţii vieţii sufleteşti”. Se făcea apel totodată la indicarea trăsăturilor esenţiale ale românilor în discursuri care vroiau să ridice “tradiţia comună” a cetăţenilor la un argument de prim rang pentru unitatea cultural-politică. Pe de altă parte, în centrul discursurilor se afla “eterna obsesie a fuziunii sufleteşti dintre mase şi elită”[19]. Astfel, rolul tradiţiilor era considerat un element principal în creionarea opiniei publice. Solidaritatea generaţiilor trebuia să fie aşezată pe platforma conştiinţelor sociale şi ale manifestărilor organice. Apelând la filosofia dreptului natural a lui Léon Duguit, Alexandru Papacostea susţinea întâietatea formării naţiunii pe baza unităţii de tradiţii şi aspiraţii, punând pe plan secund toate celelalte unităţi, inclusiv cea politică[20]. În cadrul acestui demers, Al. Papacostea fixa şi rolul omului politic faţă de tradiţii, în sensul că funcţia acestuia de orientare a corpului social îl determină să ia în calcul tradiţiile prezente[21].

Dezbaterea despre specificul naţional apăruse odată cu obţinerea independenţei şi se făcuse mai vizibilă în discursurile politice de la începutul secolului[22]. Tema identităţii culturale pune în discuţie, pe plan intern, sincronizarea cu occidentul ca reţetă a progresului, iar pe plan extern o Românie independentă care avea posibilitatea să îşi construiască propria agendă de politică externă. În perioada de dinainte de unire, apăruse numai o lucrare despre etnicul românesc, scrisă de către Dumitru Drăghicescu, în 1907, denumită „Din psihologia poporului român”, deşi mai mulţi intelectuali şi-au adus contribuţia pe acest plan în articole şi discursuri. În perioada interbelică tema etnicului româneasc avea să țină capul de afiş mulţi ani. D. Gusti, N. Iorga, S. Mehedinţi, M. Ralea, Tr. Brăileanu, N. Petrescu, Nichifor Crainic, L. Blaga, D. Stăniloae, M. Eliade aveau idei diferite despre cum ar fi trebuit să se contureze drumul unităţii naţionale, modalitatea de construire a etnicului şi a naţionalului[23]. Era o perioadă în care preocuparea pentru demonstrarea unui specific românesc, pentru descoperirea platformei culturale pe care trebuie să fie construită naţiunea, ocupa un loc foarte important în publicistica vremii şi îndeosebi în revistele „Gândirea”, „Cuvântul” şi „Viaţa Românească”. Imediat după sfârșitul războiului, Nicole Iorga luase o opţiune serioasă în a demonstra unitatea şi solidaritatea românilor de-a lungul timpului și le accentua în toate discursurile şi articolele sale[24].

Şi domeniul sociologiei a fost inundat de idei care trebuiau să probeze unitatea românească. Abordarea sociologiei naţiunii de către majoritatea sociologilor români se face prin punerea în prim plan a unei teme  naţionale care avea la rândul ei ca principal aspect deprinderea unităţii culturale a naţiunii. Dan Dungaciu distingea două ipostaze sub care se prezintă sociologia românească interbelică respectiv o parte teoretică (cogitans) şi una practică (militans). Prima cuprindea aspecte legate de teoria temei naţiunii iar partea practică, aici autorul făcând apel la sintagma anglo-saxonă „nation building”, se traducea prin activităţile vizibile ale Şcolii monografice de la Bucureşti, ale Extensiunii Universitare de la Cluj şi ale Universităţii ţărăneşti de la Cernăuţi[25].

Comuniunea şi specificitatea structurilor societale văzute din punctul de vedere al politicului erau formate din elemente structurale diferite precum: păturile sociale, influenţa convingerilor politice, ştiinţă, nivelul activităţii social-politice a cetăţenilor, proeminenţa unor personalităţi, stadiul dezvoltării economice, influenta unor sisteme filosofice, ideologii[26]. Cu toate că România Mare nu era un stat matur, lipsindu-i o dezvoltare comună a regiunilor, şi cu toate că după primul război mondial era necesar ca lucrurile să fie construite de la început, era dificil să se demonstreze că  “România Mare nu exista în conştiinţa populaţiilor care o compun”[27]. În fiecare provincie nou-alipită se manifestă tendinţe centrifuge, este adevărat, însă mişcările contestatoare aveau o aderenţă scăzută. Gheorghe Tătărescu exprima în 1918 o atare realitate mai ales în ceea ce priveşte lumea satului, făcând de altfel diferenţa între „ţara reală” reprezentată de ţărani şi „ţara legală”. „O conştiinţă naţională nu există în păturile ţărănimii noastre” este de părere Tătărescu, iar “ceea ce numim noi opinie publică nu trece de barierele oraşelor”. Consecinţa care se desprinde este că “ţara legală nu o formează majoritatea națiunii (ţărănimea), ci minoritatea, burghezia”[28]. Pe de altă parte, o conştientizare profundă a României Mari va avea loc numai după “schimbul de generaţii”, acest lucru rămânând valabil după schimbarea oricărui regim politic.

Câştigarea războiului aduce mai întâi bucuria măririi teritoriale, entuziasmul manifestându-se în întreaga societate. Dezbaterile acerbe şi dezvoltarea diferitelor teorii cu privire la unitatea de facto a României întregite reprezenta un fenomen absolut normal în aceste condiţii, toate acestea având ca scop principal o reasumare a identităţii românilor din toate provinciile, care să conducă la o unitate organică. Cu atât mai mult, aceste teorii erau reclamate de starea deplorabilă socio-economică şi psihică după un război atât de dur. Românii trăiesc mai prost în România Mare decât în Vechiul Regat, condiţiile de trai au fost mai bune chiar sub ocupaţie germană[29]. De aici vin nemulţumirile populaţiei. “În locul disciplinei de sub ocupaţie germană cu toate rechiziţiile, unei vieţi materiale suportabile i-a urmat un regim dezorganizat fără exemplu”[30] raporta Pétain.

După primul război mondial au apărut în societatea românească o sumedenie de curente doctrinare, fiecare dintre ele venind cu o concepţie proprie pentru dezvoltarea ulterioară a României Mari şi a aplicării unor reforme care ar fi dus la o unitate reală a României.

O multitudine de teorii se axau pe găsirea factorului comun  identitar românesc. Sub acest aspect gravitează teoriile mediilor culturale româneşti, de la autohtoniştii sau tradiţionaliştii Cuza şi Crainic până la europenistul Lovinescu. Ideea de insulă latină ca mit al identităţii a fost una dintre ideile cele mai des invocate. Nicolae Iorga o foloseşte mai ales în perioada de după primul război mondial în scop propagandistic, aducând aminte în conferinţele sale că alături de “Romania” Occidentală este o “Romanie” Orientală, afirmând totuși latinitatea românilor[31].

Ţărănismul, curentul ideologico-politic al burgheziei rurale şi al ţărănimii mijlocii, punea  accentul pe teoria „statului ţărănesc”. V. Madgearu, Ion Mihalache, Iuliu Maniu, Ernest Ene, principalii doctrinari ai ţărănismului îşi argumentau teoria prin relevarea situaţiei de fapt în care se găsea România: ţara era eminamente agrară iar 80% dintre locuitori trăiau în mediul rural[32]. Proiectului ţărănist care trebuia să asigure solidaritatea socială în cadrul statului devenea „stat naţional ţărănesc” prin completarea făcută de Madgearu. Proiectele acestui tip de unitate sub egida statului ţărănesc „au fost dinamizate de cele două linii de coagulare ideologică ale acestuia: lupta de clasă şi cooperatismul”[33].

Dintre puţinii conservatori de primă mână care se afirmau după primul război mondial, Constantin Rădulescu-Motru făcea parte din curentul de dreapta din cadrul Partidului Naţional Ţărănesc. Recurgând la un unghi de analiză psiho-culturală, Motru era de părere că baza politicii României Mari trebuia constituită pe tradiţionalismul cultural ca expresie a experienţei trecutului[34]. Problematica expusă de Motru, privită de la o asemenea distanţă temporală, ne îndeamnă să credem că nu avea nicio viziune asupra severei discordanţe de tradiţie între locuitorii Vechiului Regat pe de o parte şi locuitorii noilor provincii pe de altă parte. „Tradiţionalismul cultural”, care se voia continuat, nu exista în fapt la nivelul întregii ţări. Principiul psiho-cultural al lui Motru descoperea în ţărănimea română numai un instinct de adaptare şi conservare al neamului. Radu Dragnea denunţa la 10 ani de la unire lipsa de solidarizare unică în tot cuprinsul ţării. Alături de „criza de tradiţie în spaţiu” exista “criza de tradiţie în durată”, din cauza fragilităţii conştiinţei morale încă în formare. Soluţia pe care o găseşte Dragnea era unificarea cultului trecutului istoric[35]. Charles Upson Clark, un bun cunoscător al societăţii româneşti şi unul dintre străinii interesaţi de analiza situaţiei României avea să scrie: „În 1930 am avut norocul să mă aflu în România în timpul ascensiunii regelui Carol şi mi-am dat seama că era momentul să scriu o nouă carte despre România. Numesc această carte „România Unită” deoarece în 1922 Basarabia şi Banatul, Bucovina şi Dobrogea erau străine una faţă de cealaltă. Acum, după 10 ani de relaţii de afaceri, asocieri politice şi intelectuale, s-a înfăptuit o unitate reală”[36].

Fiecare nouă guvernare pretindea că deţine reforme care ar fi dus mai departe opera de consolidare a statului. La schimbarea regimului politic prin Constituţia din februarie 1938, se invoca în primul rând funcţia partidului unic, Frontul Renaşterii Naţionale, criticându-se vechiul regim politic şi individualismul său. Armand Călinescu, unul dintre susţinătorii regimului autoritar carlist, vedea în “Front” organismul politic ce putea să “reînvie tradiţia de unitate care a existat întotdeauna la noi în momentele hotărâtoare ale istoriei.”[37] În declaraţiile liderilor politici se putea observa cu uşurinţă folosirea unor expresii precum „conştiinţa obştească”, „front al solidarităţii” „frontul conştiinţelor româneşti”, care aveau menirea de a milita pentru calmul şi liniştea ţării, păstrarea strictei neutralităţi şi a bunei înţelegeri cu vecinii. Organismul care se credea că „a desăvârşit nu numai sufleteşte dar şi în mod practic, solidaritatea românească prin faptul că a canalizat dorinţi convergente şi curente de solidarizare pornite din toate straturile sociale, într-un mare fluviu a voinţei naţionale”[38] nu va avea însă eficacitatea politică de a păstra neatinse graniţele ţării.

După cum am observat, mai ales imediat după sfârșitul primului război mondial dar și de-a lungul întregii perioade interbelice, în România au circulat diferite teorii privind unitatea deplină a cetăţenilor. Astfel, cultura politică românească avea să fie modelată printr-un proces de autoconştientizare a valorilor cultural-politice care aveau rolul de a contura peisajul credo-ului din România Mare.


[1] N. Daşcovici, Introducere, în Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional public, cu un studiu introductiv de N. Daşcovici, Iaşi, Tipografia concesionară Alexandru Ţerek, 1936, p. XV

[2] “Patria” din 26 aprilie 1919, articol de Radu Dragnea

[3] Stelu Şerban, op. cit., pp. 66-73;  pp. 113-116

[4] Nicolae Iorga, Conştiinţa naţională românească de la Mihai Viteazul până astăzi. Două conferinţe făcute parlamentarilor ardeleni (noiembrie 1919), în Nicolae Iorga, Conferinţe. Ideea unităţii româneşti, Ediţie îngrijită de Ştefan Lemny şi Rodica Rotaru, postfaţă, note şi biliografie de Ştefan Lemny, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987, pp. 212-213

[5] Victor Neumann, Ideologie şi fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gândirii politice în Europa Est-Centrală, Iasi, Polirom, 2001, p. 104

[6] P. P. Negulescu, Partidele politice, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note: Nicolae Gogoneaţă şi Ioan C. Ivanciu, Ed. Garamond, p.25

[7] „Universul” din 8 decembrie 1922

[8] A.N.I.C., Fond Ministerul Instrucţiunii (de aici înainte Min. Instr.), 2553, Dosar nr. 416, f. 14

[9] Min. Instr., 2553, Dos. nr. 416, f. 15

[10] „Lupta” din 1 iulie 1922

[11] Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998,  v. cap. “Statul în ofensiva culturală”

[12] Sorin Alexandrescu, Paradoxul Român, Ed. Univers, Bucureşti, 1998, p.68

[13] „Lupta”, din 13 octombrie 1922

[14] Liviu Maior, Al Vaida-Voevod între Belvedere si Versailles(însemnări, memorii, scrisori), Ed. Sincron, Cluj-Napoca, 1993, p. 282

[15] Radu Dragnea, Trecerea între generaţii, în Radu Dragnea, Supunerea la tradiţie, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1998, p. 155

[16] Nae Ionescu, Muntenia care unifică, din 13 mai 1928, în Nae Ionescu, Roza vânturilor, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

[17] Sorin Radu, Electoratul din Romania in anii democratiei parlamentare (1919-1937), Ed. Institutul European, Iaşi, p. 105

[18] Ibid., pp. 96-111

[19] Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, ediţie îngrijită, prefaţă, note şi indice de Valeriu Dinu, Ed Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 222

[20] Alexandru Papacostea, România politică. Doctrină, idei, figuri 1907-1925, Bucuresti : Bucovina, I. E. Toroutiu, 1932, pp. 291-293

[21] Ibid., p. 295

[22] Florea Ioncioaia, Identitate etno-culturală şi europenism în discursul politic românesc de la începutul secolului XX, în Vârstele Unirii. De la conştiinţă etnică la unitate naţională, volum editat de Dumitru Ivănescu, Cătălin Turliuc, Florin Cântec, cu un cuvânt înainte de Alexandru Zub, Fundaţia Academică „A.D. Xenopol”, Iaşi, 2001, pp. 147-156

[23] Constantin Schifirneţ, Geneza modernă a ideii naţionale. Psihologie etnică şi identitate românească, Ed. Albatros, Buc 2001, p. 119-120

[24] v. Nicolae Iorga, op. cit.

[25] Dan Dungaciu, Elita interbelică: Sociologia românească în context european, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2003, pp. 77-79

[26] Dezvoltare şi modernizare în România interbelică 1919-1939. Culegere de studii., Coordonatori Vasile Puscas şi Vasile Vesa, Ed. Politică, Bucureşti, 1988, p. 12

[27]Catherine Durandin, Discurs politic şi modernizare în România (sec. XIX-XX), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2001, p. 185

[28] Gheorghe Tătărescu, Răspunderile, Tipografia “Reînvierea”, Botoşani, 1918, pp. 20-21

[29] I. Ciupercă, România în faţa recunoaşterii unităţii naţionale. Repere, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1996, pp. 19-20

[30] A.N.I.C., Microfilme Franţa (de aici înainte M.F.), rola 183, c.152

[31] Nicolae Iorga, Les latins d’Orient. Conferences donnees en janvier 1921 au College de France, Imp. Dubois et Bauer, Paris, 1921, p. 3

[32] Anton Carpinschi, Deschidere şi sens în gândirea politică, Iaşi, Institutul European, 1995, pp. 140-141

[33] Stelu Şerban, op. cit., p. 279

[34] Anton Carpinschi, op. cit.,p. 138

[35] Radu Dragnea, Supunerea la tradiţie, în Radu Dragnea, Supunerea la tradiţie, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1998, pp. 51-55

[36] Charles Upson Clark, România Unită, trad. de Doina Rovenţa, cuv. înainte de Gheorghe Sărac, Ed. Malasi, f.l., f.a., p.1

[37] Conferinţă la radio despre „Rostul Frontului Renaşterii Naţionale”, 11 ianuarie 1939, în Armand Călinescu, Noul regim (cuvântări) 1938-1939, Ed. Domino, 2003, p. 89

[38] A.N.I.C., M.P.N., Presa internă, dosar nr. 400, ff. 33-34

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>